Mitropolitul Ilarion: Să învățăm nevoința pocăinței spre care ne îndeamnă Sfânta Biserică
După citirea Canonului, Mitropolitul Ilarion a adresat credincioșilor un cuvânt de învățătură:
„În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh!
În Canonul cel Mare de Pocăință al Sfântului Andrei Criteanul, apar în fața noastră chipuri care ne amintesc în ce constă nevoința pocăinței. Autorul canonului, Sfântul Andrei Criteanul, împrumută aceste chipuri atât din Noul, cât și din Vechiul Testament.
Pe vremea Sfântului Andrei Criteanul, călugării care auzeau cântarea lui de pocăință cunoșteau foarte bine Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. Astfel că, acele istorisiri pe care Cuviosul Andrei Criteanul le menționează pe scurt în canonul de pocăință erau familiare auzului și minții călugărilor. În vremea noastră cunoaștem Sfânta Scriptură mult mai superficial și, prin urmare, o mare parte din ceea ce auzim în Canonul cel Mare de Pocăință, din păcate, trece pe lângă conștiința noastră, iar, uneori, și pe lângă inima noastră.
Unul dintre chipurile despre care ne amintește Sfântul Andrei Criteanul este chipul regelui David. Domnul l-a ales pe David pentru a deveni rege peste tot Israelul. Și în istoria poporului israelit, David a fost cel mai de succes rege: el a fost cel care a creat regatul lui Israel de care descendenții săi au fost mândri de-a lungul a multor secole. Iar în vremea Domnului Iisus Hristos, când mai rămăsese puțin din această împărăție, când aceasta își pierduse independența, tocmai despre regele David își aminteau ca despre cel mai puternic, cel mai magnific și măreț conducător al Israelului.
Dar a existat în viața regelui David o crimă pe care el a săvârșit-o și apoi a deplâns-o cu multe lacrimi. După cum citim în Biblie, el, având multe soții și concubine, a dorit soția unui alt bărbat, a unuia dintre conducătorii săi militari. Nu numai că a luat-o pe această femeie la el, dar a și aranjat ca acest comandant să moară în luptă.
După ce păcatul a fost săvârșit, când David și-a dat seama de întreaga măsură a păcătoșeniei sale, căci Domnul i-a arătat acest lucru prin evenimentele din viața sa, atunci regele care a păcătuit s-a întors la Dumnezeu cu pocăință. Iar psalmul de pocăință al sfântului rege și proroc David, cântarea sa de pocăință pentru păcatul cumplit, este psalmul 50, care este inclus în toate rânduielile bisericești și în pravila noastră de rugăciune de acasă sau de chilie. După cum spune Sfântul Andrei Criteanul: „David oarecând a însemnat cântarea, scriind-o ca într-o icoană”. Iar în această cântare de pocăință și sufletul nostru se întoarce spre Dumnezeu.
Regele David a scris și multe alte cântări preafrumoase de pocăință care au fost incluse în Psaltire. Această carte reprezintă până în prezent temelia slujbelor noastre bisericești. Au trecut trei mii de ani de când aceasta a fost scrisă, dar cuvintele regelui și ale prorocului David nu se învechesc, pentru că acestea au trecut prin adâncul inimii sale.
Au existat multe lucruri minunate în viața regelui David. Ca rege, i s-a permis totul, avea bogăție și slavă. Dar, în primul rând, și-a văzut sensul vieții în slujirea poporului său, la care a fost rânduit de Domnul. Regele David a înțeles că va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru toate faptele sale. Și atunci când a săvârșit un păcat îndoit, așa cum ne amintește Sfântul Andrei Criteanul, pocăința sa a fost atât de profundă și sinceră încât până în ziua de azi, de-a lungul multor veacuri, cuvintele plânsului regelui care a păcătuit răsună în sufletele a milioane de oameni care le citesc.
Vechiul Testament este plin de multe alte exemple de pocăință, nu numai personală, ci și colectivă, când un popor întreg sau o cetate întreagă se întorcea la Dumnezeu cu strigăt de pocăință și cu lacrimi. Astfel, în cartea prorocului Iona, citim cum Domnul l-a însărcinat pe acest profet să îi anunțe pe locuitorii cetății Ninive că pedeapsa lui Dumnezeu va veni asupra lor. Cum au procedat locuitorii acestei cetăți? La urma urmei, ar fi putut, așa cum s-a întâmplat adesea în istorie, să nu asculte ceea ce le spune Domnul, să ignore cuvintele prorocului și să-și continue viața obișnuită. Dar ei au ascultat vocea prorocului și s-au înfricoșat de pedeapsa care le-a fost anunțată. Au adus pocăință și Dumnezeu și-a preschimbat mânia în milă. În cartea prorocului Iona se spune că Domnul, prin milostivirea Sa, este gata să ierte și să aibă milă de păcătoși, dacă aceștia se vor pocăi, și să anuleze pedeapsa care le-a fost rânduită.
Îndemnul la pocăință răsună în toată Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. Prorocii din Vechiul Testament au îndemnat oamenii să se pocăiască, sfătuindu-i și convingându-i să asculte de glasul lui Dumnezeu. În Noul Testament, pentru prima dată, chemarea la pocăință începe să răsune din gura Sfântului Ioan Botezătorul – ultimul dintre proroci –, iar apoi și din buzele Domnului Iisus Hristos Însuși. „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), – a spus Mântuitorul.
Prin citirea Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, prin ascultarea cărților Prorocilor în biserică și prin cântarea psalmilor devenim părtași acestei stări deosebite a sufletului omenesc. Să învățăm nevoința pocăinței spre care ne îndeamnă Sfânta Biserică în zilele Postului Mare și, urmând îndemnul sfântului Andrei Criteanul, citind Sfânta Scriptură, să începem să imităm drepții în faptele lor bune și să ne scârbim de faptele rele care sunt descrise în paginile Sfintei Scripturi. Să-i imităm pe toți cei care prin pocăință și-au schimbat propriul destin și destinele celor din jur, aplecând spre noi înșine și spre alții mila și bunăvoința lui Dumnezeu. Amin”.
Serviciul de comunicare al DREB